Pietricele in pantofi

September 26, 2007

p1010365.jpg

Citeam astazi file din Dobro si spunea printre picaturi ca bucurestenii sunt nevrotici. M-am gandit la faptul ca pana si depresiile noastre trec la fel de repede ca o durere de cap, ca nu ne mai impiedicam de tot felul de lucruri marunte, chestiile alea mici care ne afecteaza tot restul vietii. Stam putin, ne poticnim cateva momente, dar trecem repede peste ele.

Am scris de jumatatea de ora care-ti ia pana sa ajungi de la remuscari inapoi la nepasare si dadeam vina pe oras. Acum mi se pare ca avem, sau hai sa nu generalizez, ca am niste trairi extrem de superficiale. Si e chestia aia ‘las’ ca trece’ care te incurajeaza sa nu stai sa te gandesti prea mult, sa nu iti aprofundezi sentimentele de vina, reprosurile, nervii, frustrarea, anxietea, frica, fobiile. Fara victimizare nu mai stiu cand am fost absolut entuziasmata sa fac ceva. Entuziasm pur, nedistilat, la 90 de grade. Am ras cu pofta, m-am bucurat, toate au trecut rapid. Iar de entuziasm nu am mai auzit nimic.

Dupa ce m-a plimbat prin oras cu 150km/h imi povestea Radu de golul din stomac cand accelereza (pe motor). Posibil acelasi golul ca si atunci cand esti entuziasmat. Ok, mi-era cam frica si cam fluturam in spatele lui, dar no gol in stomac.

Nu am fost prea coerenta. Ce incerc sa spun este ca daca ne reprimam the lowest lows ajungem sa reprimam si the highest highs. Poate nu mereu si poate nu toti, dar tendinta de a trata cu superficialitatea lui ‘trece si asta’ cand vine vorba de lucruri negative ne/ma face sa folosesc acelasi sablon si atunci cand vine vorba de the real deal, involuntar. O sa treaca si asta ca si alea rele, so why get all excited?

In fine, ganduri sinucigase. Copiii care au lame pe scaunele de WC din plastic, hai cu mine!

.